Povestiri

Mici victorii


Vine o vreme cand trebuie sa acepti ca nu o sa ajungi acel erou de film pe care il indrageai cand erai copil. Cand banii pe care ii faci nu seamana cu milioanele la care visai iar vecinii tai nu sunt marii inventatori ai generatiei tale. Sau, ma rog, marii actori de la Hollywood, daca vrei. Adica din visurile tale de mic copil ai iesit mai putin victorios in viata reala. In situatia asta nu iti raman prea multe de facut. Dar nicidecum nu e o solutie sa te predai, nu-i asa? Trebuie doar sa ajustezi bataliile pe care le poti duce la noul statut al vietii tale astfel incat numarul de victorii sa ramana la un numar rezonabil si tu sa te poti visa in continuare invingator. Ai putea gandi, de exemplu, ca poti cobori, cu bicicleta, pe un drum de munte, cu 50 de kilometri la ora. E si asta o lupta si chiar daca nu cobori de la vila ta cocotata in varf de munte, tot te simti invingator! Mai ales daca ajungi jos, urmand drumul. Ei bine, eu asta am facut. Partial.

Eram undeva pe langa Schliersee in sudul Bavariei. O minunatie de lac pazit de vreo doi munti inspre sud si vest. Eram cu Ea si cu inca un cuplu prieteni. Ei fusesera cu vreo doi ani inainte pe traseul respectiv pe jos. De unde ideea ca sa urcam cu bicicletele e floare la ureche. N-a prea fost. Fetele s-au oprit undeva pe drum si au asteptam ca barbatii lor un pic dusi de acasa sa urce pana la o cabanuta si apoi sa vine victoriosi inapoi. Barbatii s-au conformat si s-au intors cu prajitura de casa de sus de la cabanuta. La coborare, inspre locul unde ne despartisem am ajuns, dupa cum imi era provocarea, la 50 de kilometri la ora pe o portiune mai dreapta decat ma lasa orgoliul sa recunosc. Trebuie sa precizez totusi ca drumul respectiv desi lat cat sa incapa o masina si un pic din a doua tindea spre drum forestier pe aici si pe dincolo. Adica nu era asfaltat, avea zone cu denivelari si cu pietris si era destul de inclinat.

Doamnele noastre ne primesc cu glorie, din cauza prajiturii, si dupa putin timp decidem sa ne miscam din loc caci soarele trecuse muntele si aerul devenea tot mai racoros. Ii explic doamnei mele ca trebuie sa coboare cu grija si dupa vreo inca 5 minute de explicatii de maestru ne pornim in sfarsit din loc. “50 de kilometri pe ora e o viteza destul de mare pe un drum de genul asta dar daca tot nu am un milion de euro in banca cum ar fi sa incerc si alte victorii mai mici?” am gandit lasand liber franele. Trebuie sa recunosc ca e un sentiment fain sa cobori pe o poteca de munte cu viteza, inconjurat de natura si calare pe o bicicleta care face fata provocarii. Ma nasol e cand calaretul nu face fata.

Dupa vreo doua curbe luate mai la limita sigurantei imi spun ca mai vreau o victorie mai ales ca venea o curba destul de larga. Iau mana de pe frana, bicicleta goneste la vale tot mai repede si dupa vreo doua secunde realizez ca pierd controlul. Dar era prea tarziu sa fac altceva decat sa inchid ochii. Ma trezesc intr-un parauas langa un podet si, din cauza adrenalinei, incep sa gandesc incredibil de rapid si, mi se pare mie, coerent, un plan sa-mi salvez curul ud. Primul lucru pe care il fac e sa topai incercand sa ajung pe un petic unde nu e apa. Imediat realizez ca nu am unde si ridic privirea ca sa imi dau seama unde sunt fata de drumul pe care ar fi trebuit sa fiu. Ii vad pe prietenii mei trecand pe podet si ii strig de frica ca nu cumva sa treaca de mine iar eu sa lesin pe marginea drumului.

Eram foarte ametit. Mi-a luat vreo 10-15 minute si un sarut de la Ea terifiata ca sa-mi revin si sa pot merge mai departe. Am incercat sa estimez pagubele, desigur in ordinea in care conteaza, adica alea materiale primele: suportul de la lumina era distrus (ulterior aveam sa aflu ca si lumina), computerul de bicicleta nu era de gasit, jacheta de bicicleta avea buzunarul din spate usor rupt, ochelarii cu lentile inter-schimbabile isi pierdusera lentilele iar casca avea o infundatura in partea din spate, telefonul era ud iar bateria se descarca vazand cu ochii. GPSul parea in regula iar bicicleta la fel. In total pagube de cateva sute de euro din care doar o parte le voi putut recupera de la asigurari. Eu aveam o taietura intre ochi de la ochelari, ameteli si dureri de cap si cateva vanatai pe spate. In zilele urmatoare s-au adunat si alte dureri si vanatai, cam una-doua pe zi. A fost si prima oara cand mi-a parut rau ca am purtat pantaloni pentru bicicleta. Din astia cu burete sub fund. Caci stiti, buretele tine apa. Seara am verificat datele de pe GPS. Inainte de a frana si a zbura de pe pod aveam aproximativ 35 de kilometri la ora. Eram ingrozit de ceea ce as fi putut lasa in urma.

A doua zi aveam programata o excursie la Regensburg. N-am anulat-o desi n-am dormit prea bine iar durerile deveneau din ce in ce mai mari. Dar nici prea bine nu mi-a fost asa ca am plecat mai devreme decat intentionam si, de la gara in drum spre casa, am trecut si pe la urgente. Spre norocul meu n-am stat prea mult si nici nu au fost prea multi mutilati prin preajma. Am intrat in camaruta doctorului de garda. Un tip inalt, simpatic ma intreaba ce s-a intamplat. Ii povestesc toata treaba si observ cum fata lui devine din senina si usor zambitoare in usor incruntata si ingrijorata. Ma intreaba ce viteza aveam cand am cazut si ii spun: 35 kmh. Tipul casca gura mare si exclama moment in care am simtit ca e bine sa inversam rolurile si sa fiu eu cel care calmeaza. I-am explicat ca atat a fost viteza inainte de franare si ca practic nu stiu ce viteza am avut cand am zburat. Se mai linisteste si imi zica ca desi nu poate recomanda in orice caz o tomografie, in cazul meu o va face. Ma intorc in sala de asteptare unde Ea incearca sa ma tina de povesti ca sa nu ma gandesc ca n-am pijamaua cu mine daca raman cumva la spital. Dupa cateva minute o asistenta ma duce intr-o camera sa imi faca o tomografie. Ma aseaza pe masa aparatului si imi fixeaza capul cu o banda elastica. Nu ma omor dupa a fi legat dar atunci mi s-a parut o idee buna pentru ca eram ametit. Asistenta merge in camera de control si dupa cateva zeci de secunde imi spune sa nu imi mai misc capul. Acelasi cap care era oarecum legat de suportul aparatului. Dupa cateva zeci de minute doctorasul tinerel si ingrijorat vine la noi in sala de asteptare si ne calmeaza el pe noi: nu se vad fisuri sau sangerari intracraniene. Imi da niste foi pentru doctorul meu de familie care includ si rezumatul discutiei noastre pana la detaliul vitezei. Drept urmare acum pot spune si am dovada de la spital: “Doctorul a zis ca am mers cu 35 kmh!”

Casca dupa accident

Casca dupa accident

Casca dupa accident - vedere din spate

Casca dupa accident vedere din spate – in partea dreapta se vad urmele loviturilor cu cheia franceza 🙂

Dupa vreo doua zile de stat acasa si ingurgitat analgezice m-am dus la serviciu si am cerut colegilor sfaturi unde pot sa imi repar telefonul care intre timp refuza sa mai reactioneze cand il puneam la incarcat. Un coleg simpatic imi zice ca el si-a reparat telefonul la firma X de pe strada Y. Nu a ramas impresionat, ba chiar e convins ca tipul repara telefoane pe masa din propria sufragerie. Nu ma interesa foarte tare unde il reparam ci mai degraba cat de repede. Asigurarea de la telefon acoperea reparatia asta ca am mers la tip in sufragerie cu gandul ca reparatia e un detaliu. Am lasat telefonul acolo cu diagnosticul ca nu se incarca fara sa incerc sa il conving pe tipul din sufragerie ca telefonul a cazut cu tot cu mine, sau mai degraba sub mine, in apa. El e expert in ale lui, eu in ale mele. Ne respectam parerile.

Doua zile mai tarziu il sun pe tip si el imi zice ca de fapt telefonul are Wasserschaden, adica daune din cauza apei. Ma declar profund suprins dar confirm ceea ce el ma intrebase telepatic si anume ca sunt de acord sa il repare. Costul reparatiei devenise de aproape trei ori mai mare. Viata fara smartphone e grea cand mai toate formele de siguranta precum codurile pentru autentificare in mai multi pasi sunt pe un telefon pe care nu il ai. In zilele urmatoare m-am ocupat de schimbat parole si gasit metode alternative cel putin la fel de sigure. Dar sa revenim la tipul din sufragerie. Il sun din nou – te-ai gandi ca un tip inconjurat de atatea telefoane e mai deschis spre comunicare si te suna el – si il intreb cum sta treaba cu telefonul meu. Discutia, in germana, o fost cam asa:

– Buna ziua, sunt Dohotaru cu HTCul One M9.

– Buna ziua, cu ce pot sa va ajut.

– Pai, telefonul meu, de fapt e M8, ati scris gresit pe foaia pe care mi-ati dat-o (in apararea sufrageriei, M8 si M9 sunt greu de distins pentru cineva care le vede pe o masa sa zicem. Dar nu ar trebui sa fie pentru cineva care le ia in mana si le mai si repara …) … L-ati reparat?

– Da, da, cu HTCul … Stiti, avem o problema. Noi nu am mai vazut pana acum un asemenea telefon. Zice distinsul domn din sufragerie.

– Cum adica? Intreb eu incercand sa nu rad.

– Modelul Dvs. e un model american. De unde l-ati cumparat? Nu putem sa gasim piese de schimb pentru el.

Telefonul cu pricina e un model Dual Sim cumparat de la unul din magazinele Saturn din München. Saturn e un fel de Altex in Romania doar mai mare. Ii zic si lui ce v-am zis voua iar tipul raspunde:

– Serios?

– Da, serios! Zic eu incercand sa ma decid daca sa rad sau sa ma enervez.

– Da, se poate (cum adica se poate ma intreb si acum. De ce nu doar e fara sa fie doar posibil?), dar modelul e american si nu gasim piese.

– Bine zic eu, incercati o zi, doua sa gasiti piesa si daca nu vin sa il iau inapoi! raspund eu deja mult prea dezamagit ca am ales tipul din sufragerie.

Dupa inca vreo doua, trei zile am mers sa ridic telefonul, desigur nereparat caci e model american si doar poate cumparat din München si ei nu au mai vazut asa ceva … si l-am trimis la serviceul HTC care pentru o firma cu probleme la vanzari are un serviciu de suport clienti cam neprietenos. Inca nu a venit inapoi dar ma gandesc, atunci cand vine, ca l-as reseta. E cam lent in ultima vreme si ma gandesc ca asta l-ar face mai rapid ceea ce, nu-i asa, ar fi o mica victorie!

La cateva zile dupa accident am primit casca inapoi de la prietenii cu care fusesem si care avusesera grija sa imi schimbe chiar si incaltarile ca sa fiu cat mai putin ud. Am venit cu ea acasa – o am si acum si o tin ca un fel de trofeu – si i-o arat Ei. Intr-o totala sfidare a victoriei mele Ea spune, la un moment dat, ca fundatura nici macar nu e asa adanca. M-am gandit pentru o secunda si am hotarat ca un test gen Myth Busters avea sa alunge orice temere ca fundatura aia e … habar nu am ce e dar mi s-a parut cool sa o las sa dea cu ciocanul in casca cat poate de tare in timp ca eu o tin. N-am gasit ciocanul dar am folosit o cheie franceza. Am tinut casca in mana iar ea a lovit-o cat a putut de tare. Rezultatul? O mica fundatura ca ti-e rusine sa o compari cu cealalta. Deci, victorie totala!


Programator, ciclist amator, om cu pareri.

View Comments
There are currently no comments.